logare  |  registrare

Nicolae Labiş — Moartea căprioarei

Nicolae Labiş — Moartea căprioareizoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru luni, 19 septembrie 2011
Nicolae Labiş — Moartea căprioarei
37.37 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

Nicolae Labiş — Moartea căprioarei


           1. Moartea căprioarei este o replică la povestirea lui Mihail Sadoveanu în pădurea Petrişoruiui, fiindcă la Nicolae Labiş căprioara devine un simbol cu o încărcătură semantică deosebită. Dacă la Mihail Sadoveanu căprioara rămânea o delicată fiinţă a naturii, la Nicolae Labiş ea devine universul copilăriei, lumea ca mit („Mi se părea că trăiesc un mit/ Cu fata prefăcută-n căprioară"). De aici valorile pe care poetul le atribuie acestui simbol, fiindcă ea devine: frumoasa lumii („Frumoasă jertfă a pădurii mele!"), gingăşia („Privind în jur c-un fel de teamă"), delicateţea („Şi nările-i subţiri înfiorară apa ), inocenţa („Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit"), sufletul („O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri"), este viaţa („Şi viaţa căprioarei spre zările târzii/ Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna"), existenţa („Mi-a şuierat cu bucurie: Avem came!").

          Evenimentul autobiografic se interferează cu motivul sadovenian. Poetul, în ipostaza de copil, îşi însoţeşte tatăl la o vânătoare ilegală, determinată de condiţiile foarte grele ale luptei pentru existenţă. Seceta din 1946 determinase pe mulţi să caute resurse de hrană. De aceea poetul precizează că: „Dar legea ni-i deşartă şi străină/ Când viaţa-n noi cu greu se mai anină/Iar datina şi mila sunt deşarte/ Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte", ceea ce arată starea familiei şi motivaţia actului vânătorii. De aceea lumea îi apare copilului ostilă: „Păşesc ca pe-o altă/Planetă, imensă, străină şi grea", fiindcă este dominată de spectrul morţii: „Seceta a ucis orice boare de vânt". Soarele, generator al vieţii, are aceeaşi soartă: „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ". Din cauză că sunt uscate pădurile, iau foc uşor: „Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri". Această atmosferă sumbră este sugerată prin versuri ca: „Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!/Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters".

          Se prefigurează astfel destinul tragic al căprioarei, care devine: „Frumoasă jertfă a pădurii mele". Pădurea, ca într-un ecou mioritic, devine un altar: „Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii", impresionând în adânc ca o prevestire de destin conştiinţa copilului, care trăieşte drama desprinderii de lumea mitului, de universul copilăriei, aşa cum o vom găsi la Ion Barbu în După melci. Căprioara devine un mit, o eroină din basmele copilăriei: „Mi se părea că trăiesc un mit/ Cu fata prefăcută-n căprioară".

          Momentul morţii este dramatizat şi amplificat ca un moment de importanţă cosmică, fiindcă angajează universul interior al poetului: „Dar văile vuiră. Căzută în genunchi/ îşi ridicase capul, îl clătină spre stele/ îl prăvăli apoi, stăruind pe apă/Fugare roiuri negre de mărgele".

      Poezia este o elegie, în care elementele romantice se interferează cu cele realiste, fiindcă tema, eroii, subiectul sunt structurate pe afect, pe conceptul de lume ca univers al mitului, dar şi pe conceptul de lume ca univers social-uman („fata prefăcută-n căprioară", „ Avem carne!", „Mănânc şi plâng"). Sentimentul de vinovăţie este trăit intens de copil: „Tu iartă-mă, fecioară, tu căprioara mea", fiindcă în loc să o apere, el a participat la uciderea ei, de aceea tristeţea lui devine durere („ Umbroşii ochi trist străjuiţi de coame", „Mănânc şi plâng").


          2. Moartea căprioarei este o ars poetica, un testament spiritual al poetului, care va avea un destin tragic, prefigurat parcă prin această poezie. Dimensiunea realistă este exprimată prin imaginea tatălui vânător, prin contextul social-istoric, creat de seceta din vara anului 1946. Tema este realistă, sugerând corelaţii la Mihail Sadoveanu sau Alexandru Odobescu, dar la Nicolae Labiş ea îmbracă masca tragicului: „ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi". Strident este sentimentul bucuriei tatălui din: „ —Avem came!", într-un contrast afectiv cu sentimentul de tristeţe, dar şi de durere al copilului. Aceste sentimente trăite de copil fac ca tema, ideea, subiectul, eroii să aibă şi o dimensiune romantică.

...

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com