logare  |  registrare

Colt Alb - Jack London

Colt Alb - Jack Londonzoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru mari, 29 octombrie 2013
Colt Alb - Jack London
650.66 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent 
referate în categoria dată: 358
Descriere

Colt Alb - Jack London


Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din grozăvia celor nestrămutate. Era Wildul, sălbaticul wild de la miazănoapte, cu inima de gheaţă.


Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini-lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, aşternându-lise apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi şleauri de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie fără tălpici, făcută din scoarţă groasă de mesteacăn, cu fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care ocupa mai tot locul.

Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari în picioare. În urma săniei, un altul. În lada de pe sanie zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare.


Totuşi, înaintea şi în urma săniei, neînfricaţi şi dârji, păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi.

Genele, obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi întro aventură uriaşă, luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, străină şi încremenită precât e hăul văzduhului.


Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o povară. O simţeau cum le apasă creierii, întocmai cum scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe atmosfere. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunţi, bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului marilor elemente şi forţe oarbe dezlănţuite.

Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles.

Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet.


- Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă.

Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să vorbească, se trudise de-a binelea.

- Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile.

După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau înapoia lor.

La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc le slujea deopotrivă de scaun şi de masă.

Câinii-lupi, înghesuiţi, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se afunde în beznă.

- Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai aproape ca de obicei - observă Bill.

Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu începu să mănânce.

- Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc.

Bill dădu din cap.

- Eh, nu ştiu, zău.

Tovarăşul îl privi mirat:

- Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de deşteptăciunea lor.

- Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare?

- S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu Henry.

- Câţi câini avem, Henry?

- Şase.

- Bine, Henry... - Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate vorbelor sale.

După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul dar un câine a rămas fără peşte.

- Ai numărat greşit.

- Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am scos şase peşti. Ureche

Tăiată a rămas fără peşte. După aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.

- Avem numai şase câini - spuse Henry.

...

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com