logare  |  registrare

Managementul internaţional. Concept si practica

Managementul internaţional. Concept si practicazoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru miercuri, 06 noiembrie 2013
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent 
referate în categoria dată: 184
Descriere

Managementul internaţional. Concept şi practicã

 

DEFINIREA MANAGEMENTULUI INTERNAŢIONAL. DELIMITÃRI CONCEPTUALE

 

Managementul internaţional este un management intercultural din cel puţin douã puncte de vedere:

-   se referã la raporturi ce se stabilesc între ţãri diferite, deci, între spaţii culturale diferite;

- are în vedere interacţiuni între organizaţii (firma, clienţii, concurenţa, etc) care au valori şi comportamente diferite.

Abordarea interculturalã este o caracteristicã definitorie a teoriei şi practicii managementului internaţional.

Managementul internaţional s-a conturat ca o componentã distinctã a ştiinţei managementului. Abordãrile privind managementul internaţional sunt nuanţate, diversificate.

Definirile acestui termen impun sublinierea următoarelor delimitãri conceptuale:

1.   Managementul global – noţiune prin care se înţelege, de regulã, managementul societãţii multinaţionale;

2.   Managementul comparat – studiazã procesele şi relaţiile manageriale din organizaţii care funcţioneazã în contexte culturale, naţiuni diferite.

3.   Managementul intercultural (între culturi) – a produs o literaturã abundentã în ultimii ani, în special în cea nord-americană şi britanică şi se referã la studierea relaţiilor ce existã între diferite comunitãţi comparate şi abordate în contextele lor specifice. Aşadar, acest tip de management este managementul care acţioneazã într-un mediu cultural complex, eterogen.

4.   Managementul internaţional – acest tip de management reprezintã managementul organizaţiilor implicate în afaceri internaţionale, adicã în activitãţi şi tranzacţii ce se desfãşoară peste graniţele a douã sau mai multe state.

Management international reprezintã managementul activitãţilor firmei la scarã internaţionalã şi are rolul de a menţine firma într-o stare de echilibru dinamic în cadrul mediului global.

 

În concluzie, managementul internaţional poate fi considerat o formã a managementului intercultural (în mãsura în care cadrul de referinţã este mediul cultural naţional), precum şi o formã a managementului global (atunci când firma devine multinaţionalã).

 

Managementul internaţional valorificã, de asemenea, şi rezultatele studiilor de management comparat.

 

2. SPECIFICUL (PARTICULARITÃŢILE) în MANAGEMENTULUI INTERNATIONAL

Management international şi managementul afacerilor în plan naţional se aseamãnã prin aceea cã ambele urmãresc atingerea obiectivelor economice ale firmei, prin coordonarea raţionalã a activitãţilor şi utilizarea eficientã a resurselor.

Pe de altã parte, ele se deosebesc datoritã:

-      contextelor diferite în care se realizeazã;

-      diversitãţii culturale a participanţilor la tranzacţii;

-      ca urmare a concepţiilor şi practicilor manageriale diferite.

Tot mai multe firme participã la activitatea (viaţa) economicã internaţionalã. Aceasta presupune dezvoltarea dimensiunii internaţionale a managementului, a conceperii activitãţii şi strategiei firmei într-o opticã internaţionalã şi globalã.

Caracteristicile ce alcãtuiesc specificul managementului internaţional sunt:

A. Dezvoltarea managementului internaţional este o reflectare a procesului de internaţionalizare a vieţii economice ce a impus ca mediu de existenţã şi funcţionare a firmei piaţa mondialã (spaţiul economic global). Acest proces s-a realizat prin:

a)   intensificarea internaţionalizãrii în plan regional (integrare economicã) sau mondial (creşterea comerţului internaţional, a investiţiilor strãine, dezvoltarea relaţiilor financiar-valutare);

b)   lãrgirea relaţiilor economice şi creşterea interdependenţelor dintre fluxurile comerciale, financiar-valutare, de investiţii la scarã globalã (internaţionalã).

    

Internaţionalizarea şi mondializarea managementului presupun existenţa unei stãri de spirit globale, caracterizate prin:


abordarea deschisã - pornind de la acceptarea existenţei unei diversitãţi culturale, fãrã ca aceasta sã însemne cã unele culturi sunt mai bune decât altele. De aici rezultã importanţa unei informãri largi privind sistemele de valori, normele de comportament şi concepţiile despre realitatea diferitelor culturi;

valorificarea oportunitãţilor - pe baza recunoaşterii faptului cã diversitatea şi eterogenitatea sunt trãsãturi naturale esenţiale ale mediului global, ale stãrii de spirit globale. Ele reprezintã mai degrabã avantaje, decât pericole şi, de aici, apare importanţa valorificãrii mijloacelor comunicãrii în afaceri pentru a stabili legile şi a încheia tranzacţiile;

flexibilitatea în dublu sens:

-      a capacitãţii de adaptare la specificul fiecãrui mediu de afaceri;

-      deschiderea permanentã spre schimbare.

 B. Diversitatea şi complexitatea spaţiului economic mondial ce prezintã strategii şi tactici de afaceri specifice, bazate pe o abordare interculturalã.

         Managementul internaţional trebuie sã ia în considerare atât diferenţele de sistem economic şi structură socialã, cât şi pe cele de model cultural dintre partenerii angajaţi în tranzacţii.

     Prin internaţionalizare o firmã nu-şi schimbã identitatea, ci îşi modificã diversitatea.Managementul trebuie sã asigure gestionarea acestei structuri complexe şi, totodatã, şi integritatea firmei. Reiese astfel cã, o problemã centralã a managementului internaţional devine aceea de a stãpâni diversitatea.

    Conform unui studiu al unui specialist american, efectuat în ‘80, se aprecia cã “diversitatea culturalã poate duce la performanţe superioare dacã este bine stãpânitã.”

 

C. Eşecul în afaceri - Una din cauzele primare ale eşecului în afacerile internaţionale constã în informarea necorespunzãtoare privind mediul de afaceri.

A doua cauzã a eşecului în afacerile internaţionale este incapacitatea de înţelegere a culturilor strãine.

Concepţia şi practica managementului internaţional trebuie sã plece de la cunoaşterea şi punerea în valoare a diferitelor culturi în scopul optimizãrii şi creşterii eficienţei în afaceri.

În plus, e necesarã o mai bunã cunoaştere a relaţiei dintre management şi caracteristicile naţionale şi culturale, înţelegerea profundã a valorilor definitorii pentru o comunitate naţionalã.

D. Particularitãţile producerii şi transmiterii informaţiilor în mediul internaţional - Producerea şi transmiterea informaţiilor trebuie sã asigure, în primul rând, accesibilitatea acestora pentru partenerii de afaceri.

Acest caracter, privind particularitãţile producerii şi transmiterii informaţiei în mediul iniţial, se exprimã printr-un grad diferit de accesibilitate pentru diverşi parteneri de afaceri.

Acest grad diferit de accesibilitate se explicã prin distanţa geograficã dintre parteneri, distanţa culturalã, etc. Aceste distanţe implicã eforturi atât pentru obţinerea informaţiilor, cât şi pentru verificarea corectitudinii acestora, asigurarea compatibilitãţii lor, etc.

Ca atare, o componentã importantã a strategiei de management internaţional se referã la specificul comunicãrii în mediul mondial internaţional. Comunicarea în mediul mondial internaţional poate fi afectatã de unele bariere cum sunt:

-  neînţelegerea limbii de comunicaţie;

-  şocul cultural (incapacitatea de a înţelege sau de a accepta persoane cu valori, norme şi stiluri de viaţã diferite);

etnocentrismul, adicã convigerea cã, cultura proprie este absolut superioarã;

lipsa de deschidere, datã de adoptarea unei atitudini rigide şi formale ce afecteazã schimbul liber de opinii.

 

E. Natura specificã de tratare a riscului în afaceri - Riscul este determinat, în primul rând, de condiţiile ce influenţeazã relaţiile economice ale firmei, de instabilitatea pieţei (de mãrfuri, de capitaluri) şi de multitudinea factorilor extraeconomici cu impact asupra mediului internaţional de afaceri.

Riscul existã permanent într-un mediu de afaceri internaţionale caracterizat prin complexitate, diversitate şi variabilitate. Prevenirea lui se realizează prin asigurarea unui management competent, a unei integrãri a firmei în mediul internaţional schimbãtor. Pentru aceasta, conducerea firmei trebuie sã posede arta adaptãrii. Aceasta este necesară pentru cã orice firmã de afaceri ce pãtrunde pe piaţa mondialã intrã într-un mediu caracterizat de un dinamism ridicat, aflat în permanentã tranziţie datorită:

-      ciclului de viaţã al produsului;

-      poziţia pe piaţã se poate modifica rapid (datoritã concurenţei);

-      rezultatele financiare sunt puternic influenţate de schimbãrile conjuncturale.

 

Ca urmare a  acestor condiţii putem spune cã supravieţuirea şi dinamismul pot fi determinate de capacitatea de adaptare şi inovare. Astfel, firma trebuie sã-şi dezvolte capacitatea de reacţie (capacitatea reactivã) la fenomene noi, la procese noi şi sã conceapã modalitãţi de rãspuns la provocãrile mediului.

Gradul ridicat de incertitudine impune firmei de afaceri sã-şi defineascã o strategie de abordare a incertitudinii şi de gestionare a riscului.

O modalitate de reducere a incertitudinii şi de limitare a efectelor concurenţei deschise o reprezintã formarea de alianţe strategice bazate pe complementaritãţile şi valorificarea avantajelor comune.

 

FIRMA DE AFACERI INTERNAŢIONALE – UN SISTEM

COMPLEX ÎN VIAŢA SOCIAL - ECONOMICÃ CONTEMPORANÃ

 

1.  ROLUL ŞI FUNCŢIILE ÎNTREPRINZÃTORULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢÃ

 

Întreprinzãtorul, din punct de vedere etimologic, vine din franţuzescul “entrepreneur”, din care a rezultat cuvântul “entreprendre” = a întreprinde.

Semnificaţia acestui cuvânt este aceea cã întreprinzãtorul este o persoanã sau un grup de persoane ce întreprinde ceva, cu un anumit scop economic: înfiinţeazã şi conduce o afacere, o activitate economicã, o dezvoltã, produce bunuri şi servicii pentru un anumit sector al pieţei.

Întreprinzãtorul este o persoanã care valorificã libera iniţiativã specificã economiei de piaţã. Libera iniţiativã reprezintã modalitatea specificã de afirmare a libertãţii economice în condiţiile existenţei proprietãţii private. Forma activã de manifestare a liberei iniţiative este concurenţa.

Dificultãţile întâmpinate de ţãrile aflate în tranziţie în accentuarea, în dinamizarea spiritului întreprinzãtor în afaceri, îşi gãsesc explicaţia şi în faptul că în socialism s-a atenuat creerea posibilitãţii de a dispune sau/şi a acţiona în condiţiile libertãţii economice, deci însăşi  mentalitatea de a fi liber şi de a acţiona în acest mediu a fost afectată.

În economia de piaţã întreprinzãtorul este figura centralã, actorul principal, motorul progresului economic. Întreprinzãtorii, prin iniţiativã, dinamism, competenţã, acţiune curajoasã, potenţeazã şi dezvoltã activitatea economicã.

Caracteristicile fundamentale ale întreprinzãtorului în economia de piaţã sunt:

1.  –   întreprinzãtorul este iniţiator al afacerii. El nu se confundã cu investitorul, cu cel ce deţine banii; el poate fi şi asociat şi managerul afacerii sau poate angaja persoane pentru munca de conducere. 

2.  – întreprinzãtorul îndeplineşte funcţia de conducere, de decizie - lui îi aparţin deciziile majore, strategice ce orienteazã activitatea firmei. 

3.  –  funcţia de autoritate – întreprinzãtorul este, de fapt, fundamentul autoritãţii manageriale în cadrul firmei respective. El este un pilon al autoritãţii firmei.

4.  – funcţia de asumare a riscului economic – această funcţie trebuie înţeleasã de cãtre fiecare întreprinzãtor ca un calcul din care rezultã calculul de risc:

                 Rc=S/E

 

Rc = riscul calculat (trebuie sã fie mai mare decât 1);

         S   = posibilitãţile de succes;

         E   = posibilitãţile de eşec.

Asumarea riscului nu înseamnã acţiune hazardatã. Falimentele incipiente din primii ani ai activitãţii îşi au ca una din explicaţii asumarea riscului hazardat şi poate un “entuziasm” necalculat al investiţiilor.

 

 

2.  RAPORTUL STAT – ÎNTREPRINZÃTOR

În afacerile economice internaţionale, şi nu numai, se pune frecvent întrebarea cu privire la intervenţia statului în economie şi a raportului stat-întreprinzãtor.

Cu privire la intervenţia statului în economie, problema pare clarã: statul trebuie sã intervinã în economie. Dar, se pune întrebarea: cât de mare trebuie sã fie intervenţia statului şi când trebuie sã intervinã acesta ?

Rolul statului şi intervenţia sa în economie se reduce treptat, în proporţii diferite, fãrã însã sã disparã total.

Sub aspectul intervenţiei statului în economie, pe plan mondial existã mai multe tipuri de economie ce îmbinã, în mod diferit, rolul statului cu rolul întreprinzãtorului particular:

a)  ţãrile anglo-saxone (anglo-americane) – SUA, Canada, Marea-Britanie –  în predominã piaţa liberã concurenţialã, iar aproximativ 90% din forţa de muncã ocupatã lucreazã în sectorul particular. Ponderea şi rolul determinant în economie o deţin marile companii, trusturi, carteluri, alãturi de comercianţii mici şi mijlocii.

 

b)  economiile mixte (vest-europene) – Franţa şi Italia – în care, alãturi de întreprinzãtorii particulari statul intervine, având rolul de îndrumãtor (distribuitor) în diverse domenii. Astfel, alãturi de întreprinderile mici şi mijlocii atent urmãrite şi protejate de stat, existã şi mari întreprinderi, mari concerne, în diverse domenii de activitate.

c) economia socialã de piaţãmenitã sã îmbine protecţia socialã largã cu funcţia competiţiei concurenţiale (Germania, parţial – Austria, Olanda). În aceste ţãri, statul intervine activ, protejând interesele consumatorilor, ajutând întreprinderile mici şi mijlocii, urmãrind ca obiectiv strategic formarea, menţinerea şi dezvoltarea clasei de mijloc care sã asigure armonizarea socialã a naţiunii, clasã consideratã “coloana vertebralã a naţiunii” (în Germania).

d) economiile ţãrilor nordice – Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda aceste economii se caracterizeazã prin faptul cã, în cadrul lor, existã un sector de stat destul de puternic care coexistã cu sectorul privat. Statul protejeazã economia. De asemeni, el realizeazã o accentuatã protecţie socialã.

e) economia de tip paternalist (japonez) îmbinã elemente tradiţionale cu elemente de ordin naţional, iar economia este dominatã de tendinţa de a utiliza intensiv resursele umane, fãrã a se apela la credite externe, bazându-se pe: creativitate, inventivitate, ataşament faţã de firmã, crearea unui climat de muncã familiar (şeful firmei este “pater familias”, firma este a doua familie); crearea unor condiţii de muncã asiduã, cooperarea în cadrul grupului, respectul definit al individului pentru autoritate.

f) statele ale cãror economii sunt în curs de dezvoltare – au ca principalã caracteristicã extracţia şi exportul de materii prime. Aceste ţãri au tendinţa de a stimula rapid întreprinzãtorii autohtoni şi strãini, determinând o creştere a numãrului acestora prin: crearea de noi locuri de muncã, acordarea de facilitãţi fiscale pentru producãtorii autohtoni şi strãini, dezvoltarea cercetãrii ştiinţifice şi dezvoltarea unei producţii care sã valorifice cât mai mult potenţialul intern (România, etc).

 

3.  CONCEPTUL DE FIRMÃ DE AFACERI

Firma de afaceri contemporanã este consideratã ca fiind celula de bazã a economiei. Orice economie nu existã decât în mãsura în care existã un ansamblu de întreprinderi care produc bunuri şi servicii destinate unui anumit segment de piaţã, în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale şi economice.

Definirea conceptului de întreprindere a generat, în timp, mai mult de 100 de definiţii:

 

  • Peter Druckerconsideră că firma reprezintã “o maşinã de maximizat forţele umane”. Drucker afirmă cã, dacã un individ competent în probleme de producţie, dar ignorant în cele de management, dacã acesta lucreazã singur, nu va putea rezista mult timp. În schimb, aflat în cadrul unei firme, acest specialist va putea fi perfect utilizabil, iar lacunele sale nu mai au nici o importanţã, pentru cã vor fi anihilate de cunoştinţele altor persoane specializate în problemele respective.
  • Alain Cotta susţine că întreprinderea este “un ansamblu de factori de producţie reuniţi sub activitatea unui individ sau a unui grup, cu scopul obţinerii unui profit bãnesc (câştig), ca urmare a producerii de bunuri şi servicii destinate pieţei, vânzãrii cu profit”. Această definiţie se numără printre cele mai remarcate, pentru cã se referã la factorii de producţie (input-urile) şi la ieşirile de bunuri şi servicii (output-urile).

  

Victor Berettaaseamãnã firma cu “un sistem deschis, de tip biologic, care transformã resurse variate în vederea atingerii abiectivelor esenţiale şi existând în simbiozã cu mediul sãu ambiant”.

Gyorg Wőhe – defineşte întreprinderea ca fiind “o unitate economicã pe deplin organizatã, în care factorii de producţie sunt combinaţi raţional, în scopul producerii de bunuri materiale şi de a pune la dispoziţie servicii destinate pieţei”.

 

  • Întreprinderea reprezintã o unitate economicã, producãtoare, de bazã, ce se caracterizeazã prin:
  • François Perroux consideră că întreprinderea este “un microcosmos al economiei de piaţã moderne; ea este inima producţiei, schimburilor şi repartiţiilor”.

 

-      un gen specific de activitate, funcţionalitate şi organizare tehnologicã;

-      capacitatea de a produce anumite bunuri, de a se conduce şi autogestiona;

-      autonomie financiarã.

O definiţie aparţinând americanilor susţine cã: Firma reprezintã o entitate socio-economicã care desfãşoarã o activitate lucrativã pe cont propriu şi plãteşte impozit”.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com