logare  |  registrare

Constantin Noica — Creaţie şi frumos în rostirea românească

Constantin Noica — Creaţie şi frumos în rostirea româneascăzoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru luni, 19 septembrie 2011
Constantin Noica — Creaţie şi frumos în rostirea românească
35.57 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

Constantin Noica — Creaţie şi frumos în rostirea românească


a) Despre o nouă comoară a limbilor este capitolul care precede discuţia despre dor. Noica distinge în formele gândirii şi expresiei lui Eminescu funcţia tranzitivă a limbii, ca „o comoară a gândirii omeneşti în genere" sau „partea traductibilă" şi funcţia conotativă, „partea de la moşi-strămoşi", adică partea netraductibilă. El nu cunoaşte zestrea spirituală străveche, miturile, credinţele, eresurile, cutumele şi nu le distinge în textul lui Eminescu.

       Compară cu vântul cu „ un arbore, cu o făptură specifică" şi consideră că „ esenţiale omului îi sunt nuanţele". Cuvintele cu bogăţie de sensuri sau cu sensuri greu traductibile sunt aşadar vechi. El consideră că „nu cuvintele vechi interesează, ci înţelesurile lor, nu ele ca atare, ci lecţia lor". Cuvintele oglindesc „o devenire petrecută în gând" sau, altfel spus, cuvântul este teritoriul, pe care se operează nivelul de gândire creativă al autorului. Atitudinea lui Noica este „de a recomanda ca omul culturii"sa facă efortul, ca „toate cuvintele vechi" să fie complete, adică să păstreze tezaurul limbii în faţa vremilor cumplite a mistificatorilor culturii şi limbii. Autorul se referă la nivelul expresiv al creativităţii.


     b)  Introducere la dor este o subtilă discuţie despre conceptul de specific naţional, aplicată pe cuvântul dor, care defineşte un sentiment unic, specific românilor. Autorul face, de fapt, o discuţie despre teoria câmpului semantic al cuvântului, aplicat pe cuvântul dor, discutând nivelurile, sensurile, valorile, contopirile, compunerile, raporturile pe care le exprimă. Pentru Noica, cuvântul dor are ceva de „prototip", este „întreg fără parte", o „alcătuire nealcătuită". In el s-a contopit durerea cu plăcerea, de aceea îl defineşte prin „plăcere de durere", „căutare de negăsire". El, cuvântul dor, arată felul în care realizăm noi, românii, o sinteză specifică „prin contopire şi nu prin compunere". Noica nu înţelege că afectul uneşte, iar conceptul separă.

Constantin Noica distinge în interiorul cuvintelor o zonă pe care o numeşte „de dor", definind zona afectivă din interiorul cuvântului ca formă poetică, de a sugera, de a intui categoriile subconştientului din structura cuvântului.

       Cuvântul este „o realitate vie, o făptură mai deosebită a limbii", care poartă „ceva nerostit în spusa auzită", sugerând „teoria câmpurilor şi distinge câmpuri logice", „câmpurisemantice", „câmp cu sens de orizont". Este o intuiţie a sistemelor categoriilor interioare ale cuvintului. Termenul „zonă de dor"ax sugera o durere, fiindcă este vorba despre „durerea cuvântului de a fi şi de a nu fi cuvânt adevărat". Există o anumită „nedeterminare", dar de fapt un nivel de ambiguitate, pe care oricât l-am risipi nu se sfârşeşte. Se poate face o paralelă între cuvânt şi om, fiindcă şi omul este o „fiinţă purtătoare de orizont". De aceea cuvintele, ca şi oamenii, „sunt ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi tare aproximative", fiindcă ele dau caracterul de organism viu limbii. Constantin Noica caută să intuiască, ceea ce noi am dezvoltat la începutul acestei cărţi, adică structurile eului în interiorul cuvântului.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Accesati Zakusi.net