logare  |  registrare

Ştefan Augustin Doinaş — Măşti

Ştefan Augustin Doinaş — Măştizoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru luni, 19 septembrie 2011
Ştefan Augustin Doinaş — Măşti
35.88 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

Ştefan Augustin Doinaş Măşti


          Poezia Măşti este o meditaţie asupra condiţiei omului în general, a poetului şi poeziei în sens estetic, ca o încercare de a le înţelege din unghiul programului estetic al barocului. De aceea eroii mimează viaţa ca nişte actori şi sunt structuraţi pe conceptul de lume ca joc. Măştile, cea comică şi cea tragică, sunt simbolul artei dramatice. Poetul este cel ce interpretează un rol de-a iubirea: „Aici am stat cândva, pe la amiaz/ Cu măştile iubirii pe obraz", purtând el şi, probabil iubita, măştile, care râd, fiindcă trăiesc bucuria tinereţii şi li se pare că lumea este „cerul ce-şi scotea din slavă zeii ca nişte-nchipuiri ale scânteii", fiindcă iubirea transfigurează realitatea, care este tragică. De aceea zeii par a privi acest spectacol al vieţii: „în semicerc, pe trepte, brazi, goruni/ Zvâcnind din svelte busturi de nebuni", ascund în elementele naturii „Privea din verde marmură firavă/ Mişcarea noastră plină de otravă". Zeul, arlechinul, nebunul, actorul,mimul, clovnul, masca sunt eroi specifici ai barocului. Ca în teatrul antic, unde spectacolele aveau loc într-un amfiteatru, „întreaga lume este un teatru unde se joacă jocul vieţii şi al morţii, de aceea mişcarea noastră", „adică viaţa e plină de otravă", fiindcă are în ea moartea.

           Oamenii sunt doar cei ce împlinesc voinţa zeilor,- voinţă care ia în mod simbolic forma „vântului" cosmic: „Un vânt umblat cânta necontenit/ voinţa zeilor cu glas mărit". De aceea iubirea este un joc al lui Amor, reprezentat ca un copil, care stârnea copilăros, peruca simplă. El face „ca lumea, pădurea"să fie „plină de săruturi noi", de „izvoare de alean", oftaturi şi tristeţi. Oamenii, „popor de sclavi cu umerii-ntre stele", poartă „măştile grele", care „nu se deslipeau de pe figuri", fiindcă ei se identifică cu rolul hărăzit lor prin destin, „aşa cum era piesa": „Natura niciodată obosită/ cernea-n amurguri piesa caprin sită", pe care o priveau zeii: „priviţi, din semicerc înalt, de zei".

         Sensul barocului este aspiraţia la suprauman şi de aceea, după acest prim joc, cum îl descrie Ion Barbu în Ritmuri pentru nunţile necesare, urmează altul mai subtil, când măştile se dovedeau subţiri şi sufletul rănit de presimţiri, când este o altă vârstă, o altă înţelegere, nu aceea de a duce războiul cu trupul, ci de a duce războiul cu lumea. De aceea „cădeau desprinse din extaze,/acele măşti de patimă şi raze".

           Finalul este tragic şi vizează exprimarea mesajului prin concepţia de fortuna labilis: „In ceasul clarobscur, primăvăratic,/ copacii nalţi scurmau în cer jăratic", adică metaforic a venit noaptea, „sfârşitul zilei vieţii, când zeii mari cu toga la călcâi/ Se depărtau degrabă cei dintâi". Omul este comparat cu „o meduză", îşi pierde conştiinţa, „luminăstranie, infuză"ş scoate un alt sunet jalnic, care este plin de vocale noi, sunet ce „va fi repetat de un ecou târziu, tăiat în patru,/ ca-ntr-un imens şi gol amfiteatru". Acest ecou sonor în mijlocul universului este, de fapt, conceptul despre poet şi poezie, exprimat de Victor Hugo şi reluat într-o manieră poetică de Ştefan Augustin Doinaş. Imaginarul structural, proporţiile uriaşe, bogăţia ornamentelor, ascunderea realităţii, iluzia, retorismul, clarobscurul (lumina stranie, infuză), rafinamentul decorativ, impresia, spectacolul, conceptul de fortuna labilis, asociat cu cel de hybrisde strălucire, care să acopere condiţia precară a omului, să o ascundă, fac parte din recuzita programului estetic al barocului, ca model estetic complementar al clasicismului. De aici prezenţa zeilor, amfiteatrul, toga ce-o poartă zeii, modelul clasicist.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Accesati Zakusi.net