logare  |  registrare

Nichita Stănescu — Leoaică tânără, iubirea

Nichita Stănescu — Leoaică tânără, iubireazoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru duminic, 18 septembrie 2011
Nichita Stănescu — Leoaică tânără, iubirea
34.91 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

 Nichita Stănescu Leoaică tânără, iubirea


        Poezia Leoaică tânără, iubirea este o idilă expresionistă, dar şi o meditaţie pe tema iubirii. Ideea este o reluare a mesajului din poezia Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu şi anume evitarea iubirii, care devine o patimă.

       Poetul urmăreşte felul cum iubirea, transformată dintr-un sentiment delicat într-o patimă violentă, ucigătoare, de suflet, caută să domine asupra raţiunii, dezlocând celelalte componente interioare şi în special virtuţile (cumpătarea, curăţenia, milostenia, hărnicia, smerenia, credinţa, nădejdea, iubirea, blândeţea), transformându-l pe cel stăpânit de ea într-o fiară.

          Simbolul leoaica sugerează patima care-i devorează sufletul: „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă /m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă". Patima transfigurează realitatea: „Şi deodată în jurul meu, natura /se făcu un cerc, de-a-dura". Ea îl determină pe cel căzut să nu mai trăiască pentru marile împliniri ale sufletului: „Şi privirea-n sus ţâşni, /curcubeu tăiat în două". Lumina interioară a ochiului conştiinţei este tăiată în două, adică împărţită între Duhul Sfânt ceresc şi duhul cel lumesc. De aceea, printr-o sinestezie, el mai poate doar auzi, dar nu şi vedea idealurile spirituale, rămânând, ca şi ciocârlia, în sfera realului.

          Patima încătuşează sufletul în sfera realului: „Şi deodată în jurul meu, natura /se făcu un cerc, de-a-dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape", limitând lumina înţelegerii, universul interior, dar mai păstrează, ca şi eroina căzută în patimă din Luceafărul, o aspiraţie către cer.

       De aici rezultă o înstrăinare de sine, care consemnează o moarte interioară: „Mi-am dus mâna la sprânceană / la tâmplă şi la bărbie / dar mâna nu le mai ştie". Este trăirea specifică a eutanasiei.

       Ispita satanică, simbolizată de leoaică, transformă sufletul într-un deşert: „Şi alunecă-n neştire /pe-un deşert în strălucire /peste care trece-alene / o leoaică arămie", pândind „Mă pândise-n încordare", ca să distrugă orice trăire spirituală evlavioasă, ziditoare de suflet, orice virtute creştină.

         Poetul invită la o meditaţie pe tema destinului uman, supus unor violente ispite. Duhul rău, demonul, reprezentat printr-un leu, care caută pe cine să înghită, ia în lume  forma patimei. Patima face sufletul un pom fără rod, putred, gata să se prăbuşească, să cadă în stăpânirea duhului rău. Aspiraţia însă rămâne ca o şansă de mântuire, ca semn că pasărea măiastră a sufletului, sugerată de ciocârlii, va încerca să zboare spre cer.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Accesati Zakusi.net