logare  |  registrare

Nichita Stănescu — Cântec

Nichita Stănescu — Cânteczoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru duminic, 18 septembrie 2011
Nichita Stănescu — Cântec
34.75 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

Nichita Stănescu — Cântec


         Poezia Cântec este o definiţie lirică a iubirii, ca eveniment esenţial al evoluţiei interioare. Iubita, ca fiinţă, este doar pretextul declanşării iubirii: „E o întâmplare a fiinţei mele: /şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine, decât oasele mele". Puterea ei angajează spiritul, plan pe care se face contopirea eului cu un alt eu, şi nu planul eului biologic: „pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare /mereu dureroasă, minunată mereu". Este o trăire a iubirii, care trece prin încercarea din planul biologic.

             Declanşarea iubirii aduce, ca şi în Luceafărul de Mihail Eminescu, problema incompatibilităţii, tratată în strofa a doua prin cuvinte lungi, sticloase: „ca nişte dălţi ce despart /fluviul rece de delta fierbinte, /ziua de noapte, bazaltul de bazalt". Această cunoaştere discriminativă este teritoriul pe care trebuie să-l treacă spiritul, ca printr-un labirint, spre a se cunoaşte pe sine, separându-se de toate trăirile străine. „Fluviul rece" este o metaforă a spiritului, iar „delta fierbinte" — o metaforă a naturii. Sensul iubirii este deci arhetipal şi vizează dobândirea conştiinţei de sine, separarea spiritului din mrejele principiului feminin sau al naturii, ca în poezia Glossă de Mihail Eminescu.

A treia stare a iubirii este extazul, ataraxia, zborul spre înalt, spre cer, aşa cum Luceafărul lui Eminescu zboară „ca un fulger neîntrerupt" şi apoi „ca un gând purtat de dor".

        Este vorba de unirea minţii cu inima, a iubirii fierbinţi cu gândul luminat pentru a genera lumea interioară, un univers similar cu cel din macrocosmos: „Du-rnă fericire, în sus, şi izbeşte-mi /tâmpla de stele, până când /lumea mea prelungă şi în nesfârşire /se face coloană sau altceva /mult mai înalt, şi mult mai curând".

     Poetul şi iubita devin două „cântece diferite", adică două metonimii ale iubirii, două „armonii ale universului lovindu-se", „amestecându-se", aşa cum două „culori cenus-au văzut niciodată". Una, iubita atrasă spre cele lumeşti foarte de jos, întoarsă spre pământ, ca o tendinţă a sa spre teluric şi una spre cer (poetul), una foarte de sus, aproape ruptă. Aceste două tendinţe dau o luptă în eul poetului: „în înfrigurata, neasemuita luptă /a minunii că eşti, a întâmplării că sunt".

        Este jocul etern al spiritului şi al naturii, pe care poetul încearcă să-1 desluşească, ca la Mihail Eminescu în Floare albastră poetul şi iubita fiind cei ce joacă un rol „în lumea trecătoare" {Gr. Alexandrescu Satiră Duhului meu), ca moment al drumului spre conştiinţa de sine, pe care o va trata în ciclul 11 elegii.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com