logare  |  registrare

Psihicul

Psihiculzoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru miercuri, 21 ianuarie 2015
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 156
Descriere

Psihicul

Psihicul nu este omogen, uniform, nediferentiat, linear, dimpotriva, el exista si se manifesta în variate forme. Uneori este mai clar, mai lucid, alteori mai tulbure, mai obscur; înanumitesituatii ne dam seama de noi însine, de trairile noastre, în altele nu.Diverse actiuni sau gânduri, care ne-au captat cândva atentia si efortul încep, o data cutrecerea timpului, sa se realizeze aproape de la sine, fara a mai fi necesara concentrareaasupralor. Sunt si cazuri când „ceva” din interiorul nostru, pe care nici macar nu-l banuiam,iese lasuprafata, ne acapareaza si ne chinuie existenta.Cu alte cuvinte, psihicul cunoaste o mare diferentiere si neuniformitate existentiala sifunctionala. Exista urmatoarele forme ale vietii psihice (numite si ipostaze ale psihicului) : constiinta, subconstientul si inconstientul.

1. Constiinta

Constiinta este una dintre cele mai importante niveluri de organizare a vietii psihice (nivelulsuperior de dezvoltare al psihicului). Deci constiinta este structura psihica de suport avietii interioare si constituie nucleul vietii psihice.

Constiinta  poate fi definita ca fiind totul  (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta). Dintr-un termen esential la debutul psihologiei stiintifice, constiinta s-a transformat într-untermen ignorat timp de mai bine de 70 de ani. „Constiinta a fost eliminata din psihologia stiintifica si a revenit în prim-plan numai în ultimii ani, dupa sapte decenii deexil” (Baars,1998).Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul stiintific de prim rang. Astazi termenul de „constiinta” si problematica fascinanta a constiintei fac obiectul predilect al„stiintelor spiritului”, al psihologiei cognitive si al neurostiintelor.

au publicat articole si monografii de specialitate dedicate problematicii constiintei,cu mare audienta nu numai în lumea specialistilor, ci si în cea a publicului larg. Asadar,constiintaîsi reia statutul central si fundamental în gândirea si cercetarea psihologica.Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din faptulca se manifesta în experientele personale, nefiind, de regula, accesibila altuia. Constiintaeste„locul senzatiilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, materia prima avietii noastre psihice: ea organizeaza datele simturilor, ne situeaza în timp si spatiu, estecunoasterea a ceea ce însoteste activitatea spiritului” (Sillamy, 1980, vol. I, p.264). Definitialui Sillamy, desi reuseste sa surprinda unele elemente esentiale ale naturii si functiilor constiintei, sugereaza cu mai mare acuitateîntrebarea „Ce înseamna a fi constient?”.

În vederea clasificarii ei argumentate, o scurta incursiune în istoria psihologiei poate fi instructiva. Dupa opinia psihologilor români, în definirea constiinteiau fost parcurse trei mari etape: prima se înscrie în intervalul de la începuturile psihologiei stiintifice si pâna prin anii ’30; a doua cuprinde perioada anilor ’40–’60; a treia începe cu anii’70 si continua pâna în zilele noastre.Etimologia cuvântului (con-scientia: con-science; so-znanie ) demonstreaza ca organizareaconstienta este o reproducere cu stiinta , în care individul dispune de o serie de informatii, ce potfi utilizate în vederea descifrarii, întelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen,eveniment.Sub raport psihologic, omul îsi da seama de „ceva” anume si îl reproduce în subiectivitateasa sub forma de imagini, notiuni, impresii. În virtutea experientei anterioare obiectul are unecou informational în subiect, în sensul ca este constientizat aproape imediat. Constiinta presupune includerea particularului în general si identificarea generalului în particular.

Constiinta este nivelul psihic superior de reflectare a realitatii caracteristic doar omului si nuîn toate cazurile. Constiinta este forma cea mai superioara de reflectare psihologica, este rezultatul conditiilor social-istorice de formare a omului în cadrul activitatii de munca, care se afla permanentîn comunicare (cu ajutorul limbajului) cu alti oameni.În acest sens constiinta este „un produs social”. Omul este unicul dintre fiinte, care estecapabil de autoanaliza, autocontrol si autoapreciere.Aptitudinea de a se reflecta pe sine însasi în complexul activitatii vitale este aptitudinea de a fi constient de sine.

Reflectarea relatiilor sociale de catre om se numeste constiinta sociala

. Constiinta sociala se prezinta sub doua forme fundamentale:

−        ideologica;

−        psihologica.Frecvent se spune ca specificul psihicului uman este aparitia constiintei. Dar exista douafeluri de constiinta:

−        constiinta implicita

–         primitiva, nediferentiata, care exista si la animalele superioare;

−        constiinta reflexiva – 

constiinta de sine, de „eu”, într-adevar specific umana.

Constiinta de sine (explicita) e precedata de „sentimentul de sine”, stare confuza, dinainteamomentului, când persoana va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La bazaevolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei imagini a propriuluicorp.Prin sistematizarea reflectiilor asupra fenomenului de constiinta si a definitiilor diverse dateacestuia se pun în evidenta, implicit sau explicit, si  functiile constiintei:

  • functia de semnificare sau de cunoastere;

  • functia de relatie;

  • functia de sinteza;

  • functia de autosupraveghere;

  •functia de adaptare;

  •functia reglatorie (de autoreglaj voluntar);

  •functia informational-cognitiva;

  •functia de orientare spre scop;

  •functia anticipativ-predictiva;

  •functia creativ-proiectiva;

  •functia finalista.Henri Ey (1900–1977) savant francez, teoretician al constiintei, ofera în doua dintre lucrarilesale (Constiinta, 1963; Manual de psihiatrie, 1967, împreuna cu Bernard si Brisset) oconceptie profunda referiotare la constiinta.A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vietii psihice sau doar unora dintreacestea.Savantul francez propune o definire complexa a constiintei, asigurând astfel unitatea sitotodata eterogenitatea fenomenelor de constiinta. „A fi constient înseamna a trai particularitatea experientei proprii, transformând-o în universalitatea stiintei ei. Cu altecuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie asubiectului cu altii sicu lumea.”Ey demonstreaza ca „a fi constient înseamna a dispune de un model personal al lumii”.

Asadar, individul îsi încorporeaza un model al lumii în care sunt incluse propriile saleexperientesi de care el dispune, în mod liber, ca persoana.În sfârsit, fiind consecventi ai unui punct de vedere mai vechi exprimat într-un manual de psihologie (1976), este preferabil sa definim constiinta ca „o forma suprema deorganizare psihica, prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea / adaptarea continua a individului la mediul natural sisocial”.Prin aceasta definitie cercetatorii au dorit sa specifice ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului; constiinta este doar „o parte” a psihicului, desigur, cea mai importanta.

În al doilea rând, a fost subliniata

 functia generala a constiintei

(integrarea activ-subiectiva),în fine, precizam finalitatea constiintei (adaptarea la mediu). Printr-o asemenea formulares-arealizat un acord cu unele puncte de vedere foarte recente.

2. Subconstientul

Pozitia subconstientului în psihologie este destul de imprecisa. Termenul a aparut la sfârsitulsecolului al XIX-lea – începutul secolului XX, capatând diferite denumiri. Astfel, el afost considerat când o postconstiinta,când o preconstiinta

. Unii autori l-au denumitchiar „inconstient normal 

”. În prezent, exista tendinta de a-l defini prin opozitie cuconstiinta, spunându-ni-se mai degraba ce nu este decât ce este. Grand dictionnaire da le psychologie (1994, p.760) defineste subconstientul ca fiind „ansamblul starilor psihice, de care subiectul nueste constient, dar care influenteaza comportamentul sau.”Tot de acolo aflam ca constientul reprezinta un continut de gandire „mai putin constient,”aflat la limita accesibilitatii în spirit, la limita stabilitatii în constiinta. Termenul, înopiniaautorului citat, este în momentul de fata abandonat. Reber, în schimb, apropie subconstientulde inconstient. El afirma ca în anumite circumstante termenul de subconsteint este sinonim cucel de inconstient.În aceste conditii, o serie de clarificari sunt absolut necesare. Notiunea de subconstient, subo forma sau alta, cu o denumire sau alta, se pastreaza si este utilizata în psihologie. Unii autorio includ chiar în titlurile cartilor lor. De exemplu, Ion Biberi a publicat în a. 1938 olucrare intitulata

 Functiile creatoare ale subconstientului iar în a. 1970 – o alta, cu titlul

Visul si structurile subconstientului.

Conservarea notiunii de subconstient în psihologie este fireasca, deoarece subconstientulreprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului, care nu poate fi nici ignorata,nici redusa sau identificata cu alte ipostaze ale acestuia. Pentru psihanalisti, subconstientul este parte a psihicului, care tinde sa revinaîn constiinta si preseaza în mod continuu asupra constiintei omului. Este o zona abisala(profunda) limitata, în care nu se poseda o constiinta clara.Sigmund Freud si neofreudistii considera subconstientul ca fiind:

1) deschis si orientat spre constiinta;

2 ) presupune o oarecare transparenta, putând fi considerat o constiinta latenta;

3) este un ansamblu de servo-mecanisme si implicatii nemijlocite ale constientului, rezerva de informatii si operatii din care se constituie faptele de constiinta.Trasaturile definitorii sunt: proximitatea fata de constiinta si compatibilizarea cu aceasta.Întelegerea continutului specific, mecanismelor si finalitatilor proprii subconstientului nu aufost realizate dintr-o data, ci a parcurs o serie de etape.

Într-o prima etapa cei mai multiautori concep subconstientul ca pe o formatiune sau un nivel psihic, ce cuprinde actelefoste cândva constiente, dar care în prezent se desfasoara în afara controlului constient.El este rezervorul unde se conserva amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile,montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci toate actele, ce au trecut cândva

prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla într-o stare latenta, de virtualitate psihica, putând însa sa redevina oricând active, sa paseasca pragul constiintei.Aceasta acceptie transpare din cele mai multe definitii care is-au dat. Astfel, Th. Ribot adefinit  subconstientul  drept o „constiinta stinsa”. Lasând la o parte faptul ca o constiintastinsan-ar avea nici un fel de rol în viata psihica a individului (poate mai degraba ar fi trebuit safie considerat o „constiinta adormita”, capabila oricând, în functie de împrejurari si desolicitari, sase trezeasca), se remarca definirea subconstientului pornind de la constiinta.si în viziunea altor autori, cum ar fi de pilda Janet si Pierce, subconstientul apare ca un felde constiinta inferioara, ce coexista cu cea centrala.

O parte mai mult sau mai putin considerabila a acestor reactii continua sa ramâna închisa înforma inferioara. Acestea sunt actele subconstiente.S-a acreditat si ideea ca, desi

amplasat între constient si inconstient, subconstientul esteorientat mai mult spre constiinta. El nu este total obscur, ci presupune un anumit graddetransparenta, putând fi considerat, de aceea, o „constiinta implicita

În a doua etapa a fost constientizat nu numai caracterul limitat al definirii subconstientului,ci s-a trecut la elaborarea unei noi conceptii.Meritul cel mai mare îi revine lui Henri Wallon, care a formulat înca din a. 1924 o serie deidei extrem de iteresante cu privire la subconstient. Subconstientul este definit de HenriWallon(1924) ca o „cerebratie latenta”, ce are loc „sub simplicitatea aparenta a perceptiilor”.În afara de surprinderea si sublinierea caracterului dinamic al subconstientului, secontureaza mai pregnant ideea existentei lui ca nivel de sine statator, dinstict atât deconstient,cât si de inconstient.Acest punct de vedere, o data câstigat, permitea concentrarea asupra caracteristicilor subconstientului, pe functiile lui specifice, care sa-l diferentieze si sa-l individualizeze înraportcu celelalte doua ipostaze ale psihicului.Principalele trasaturi ale subconstientului apar din amplasarea lui topografica între constientsi inconstient. Acestea sunt:

•  latenta si potentialitatea (continuturile subconstientului se mentin într-o stare latenta

 pâna când vor fi reactivate si disponibilizate de catre constiinta);

• coexistenta cu constiinta (de obicei, continuturile subconstientului sunt o alta expresie acontinuturilor constiintei, poate mai concentrata, mai condensata, ele neintrând înconflict cu continuturile constiintei, ci coexistând cu acestea);

• facilitatea, servirea constiintei(subconstientul se pune în slujba constiintei, devine un fel de „servitor” al ei);

• filtrarea si medierea continuturilor, care trec dintr-un nivel în altul (continuturileconstiintei nu trec direct în inconstient, ci „se opresc” pentru perioade de timp mai scurte saumai lungi în subconstient, la fel petrecându-se lucrurile si cu continuturileinconstientului, care mai întâi tranziteaza subconstientul si abia apoi patrund înconstiinta).Toate aceste particularitati ale subconstientului au fost bine sintetizate de Paul Popescu- Neveanu, care vorbea de

 proximitatea subconstientului fata de constiintasi decompatibilitateacu ea. Aceasta demonstreaza ca, desi se amplaseaza între constient si inconstient,subconstientul este maiaproape de constient, iar continuturile lui sunt mai asemanatoare cu cele aleconstientului decât cu cele ale inconstientului.Subconstientul este considerat din aceasta perspectiva un  servo-mecanism al constiintei,ipostaza a psihicului aflata în slujba constiintei, o rezerva de informatii si operatii dincare se constituie, uneori, faptele de constiinta, aceasta din urma avându-si totusi izvorul înafara ei, în realitatea materiala si sociala înconjuratoare. Aceasta idee apare si la alti autori.„Subconstientul contine ceea ce nu se afla în centrul atentiei, dar care poate avea efecteasupra constientei” (Atkinson et al., 1993).

În fine, subconstientul nu este un simplu dublet al constientului, ci dispune de o fizionomie proprie, de continuturi si legitati de functionare bine individualizate.

3. Inconstientul

 Inconstientul  constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, în legaturacu care pozitiile de negare sunt de afirmare abunda în literatura de specialitate. Discutiilecu privire la acceptiile notiunii, la natura psihica a inconstientului, la rolul lui în existentaumana sunt atât de numeroase, prolixe si contradictorii, încât creeaza un tablou deconcertantreferitor la inconstient.Se afirma chiar ca psihologia a renuntat sa mai plaseze în centrul preocuparilor sale teoreticesi practice notiunea de constiinta, în favoarea celei de inconstient. Chiar dacainconstientul acaptat în ultima vreme într-o mai mare masura atentia psihologilor, nu se poate sustinefara a gresi ca ei au încetat sa se mai preocupe de studiul constiintei. Vom încerca sa analizamcâteva dintre problemele mai importante ale inconstientului ca ipostaza a psihicului.Exista un numar destul de mare de fenomene si reactii psihice, care intervin în activitateanoastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor deactiune existente, neactualizate îl denumim, în mod obisnuit, inconstient .

Astazi includem în inconstient mai înt âi tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionatesi care nu ne sunt utile în prezent. Ele ramân într-o stare deLatență ; unele vor fiactualizatefrecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperisi deprinderi, care nu sunt necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul etc.). Ele intervin când o cere situatia prezenta.Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul, la care devin constiente), dar influentând comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramâne în afara constintei).În fine, afectivitatea este în mare masura inconstienta: scopuri, dorinte, sentimente, care n-aulegatura cu momentul prezent. În ce priveste sentimentele, chiar când sunt actualizate, când intervin în conduita, ele nu suntconstiente în întregimea lor (îmi dau seama ca tin la tatal meu, dar nu stiu ce sacrificii as fiîn stare sa fac pentru a-l sti multumit.) Psihologul japonez Tanenari Chiba (1884–1972) sustinea ca functiile constiente siinconstiente ale vietii psihice nu difera fundamental, ele fiind guvernate de legi, ce dispundeaceeasi natura.Constiinta si inconstientul au aceeasi orientare si continuturi de aceeasi natura. Identificareacelor doua niveluri de organizare a vietii psihice echivaleaza practic cu negareaspecificului ambelor.Aceste obstacole epistemologice au frânat constituirea si evolutia conceptiilor asuprainconstientului.

 Afirmarea inconstientului se sprijina, în principal, pe conceptia lui Sigmund Freud, medic- psihiatru vienez (parintele psihanalizei), care, desi nu a introdus notiunea respectivaîn psihologie, a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientuluiîn viata psihica a individului, furnizând chiar si o metoda de sondare si asanare a lui.Teoria inconstientului a fost multa vreme dominata de conceptia lui S. Freud, acesta aremeritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconstientului, dar a ajuns lamari exagerari si unilateralitate.În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instante.

1. Sinele („id”)  – care ar fi principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde„clocotesc” dorintele noastre, instinctele. Freud a caracterizat doua instincte esentiale:

−instinctul vietii – tendinta spre placere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cutendintele sexual

Ambele instincte încearca mereu sa treaca la actiune, dar sunt tinute în frâu de a douainstanta;

2. Supraeul „superego

” – acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealuleului. El se formeaza datorita interventiei parintilor, care înfrâneaza tendintelecopiilor neconforme cu moralitatea;

3. Eul („ego”)– principalul sediu al constiintei. El tine cont de dorintele prezente în „sine”,de interdictiile supraeului, cautând un compromis între ele, în functie de realitate.Acest

compromisobliga eul sa alunga în inconstient (sinele) toate tendintele, aspiratiile, carenu se pot realiza (fenomen numit de Freud „ refulare”).Conceptia lui Freud are o baza reala: exista mereu conflicte între dorintele noastre siobligatiile morale

            Eul   în functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu osolutie optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente.Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate de „lansarea”filosofica a notiunii respective de catre marii metafizicieni germani din epoca postkantiana(Schelling, Hegel, Schopenhauer). „Filosofia inconstientului” (mai cunoscuta este cea alui Hartman) a creat o ambianta favorabila recunoasterii inconstientului. De asemenea,cercetarile experimentale efectuate dupa a. 1880 de scoala de la Salpetriere (Charcot) saude cea de la Nancy (Bernheim) au constituit solul fertil în care si-a înfipt radacinile, maitârziu, psihanaliza centrata pe „psihologia profunzimilor” si pe gasirea unui continutspecific notiunii de inconstient.Din „ filosofia inconstientului” doua idei prezinta interes: una dintre ele considera ca prinnatura sa inconstientul este irational, cealalta vede în inconstient o adevarata forta, ceguverneaza întreaga viata a individului. Prima idee se contureaza cel mai bine înopera lui Arthur Schopenhauer (1788–1860), în lucrarea

 Lumea ca vointa si reprezentare (1819). Pentru filosoful german vointa reprezinta o forta irationala si activa, omul însusifiind o vointa fara constiinta. Intelectul uman se afla în serviciul vointei. „Vointa este profesorul, iar intelectul servitorul” (dupa Schopenhauer).Acest mod de a concepe inconstientul va contamina multe conceptii psihologice elaborateulterior. Cea de-a doua idee va avea însa o mai mare raspândire. Carl-GustavCarus (Vorlesungen über Psychologie, 1831) considera ca „viata psihica constienta îsi arecheia în regiunea inconstientului”. Pentru E. von Hartman (1842–1906) (Philosophie del' Inconstient , a.1869), atât viata organica, cât si cea spirituala (psihica) sunt dominate de inconstient. Înopinialui Hartman, inconstientul este prezent în perceptii, în formularea conceptelor, înrationamente;el guverneaza sentimentele; în el îsi au sursa descoperirile geniale. Multi alti filosofi auavutcontributii remarcabile la fundamentarea filosofica a inconstientului. Kant foloseaexpresia„reprezentari întunecate” pentru a desemna inconstientul. Fichte vorbea despre „intuireafaraconstiinta a lucrurilor”, Schelling despre „inconstientul etern” ca temei absolut alconstiintei, Nietzsche, în prelungirea moralistilor francezi, despre „impuritatile spiritului” Informatiile pertinente cu privire la fundamentarea filosofica a inconstientului gasim într-olucrare semnatade V.D. Zamfirescu (1998).Primele rezultate ale cercetarilor medicale facute în cea de-a doua jumatate a secolului alXIX-lea asupra isteriei, hipnotismului, somnambulismului si disocierii personalitatii auconturat mult mai mai bine premisele unei psihologii a inconstientului. Binet si Janet, eleviilui Charcot, psihiatrul american Morton Prince (1854–1929), care a studiat la Nancy, vedeauîn inconstient reversul constiintei, incapabila de a sintetiza ansamblul vietii psihice, unelefenomene scapându-ide sub focarul analizei. Inconstientul aparea în viziunea acestor autori mai degraba caoslabiciune a Eului si a constiintei, ca o deficienta psihologica, în sfârsit, ca un automatism psihic. Oricum, rolul inconstientului nu mai putea fi negat, din moment ce începusera a seaduce probe experimentale sau cvasiexperimentale în sprijinul existentei lui.Freud va fi însa cel, care va da o definire si o fundamentare stiintifica inconstientului.Inspirat si influentat de ideile filosofilor, psihologilor si psihopatologilor dinaintea lui,Freud a propus o asemenea conceptie despre inconstient organizând elementele primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-leîn psihic si dând un sens fiintelor si lucrurilor” (Sillamy, 1980).

•În dinamica vitala a constientului principalul sistem de referinta ramâne constiinta,deoarece prin intermediul ei omul reproduce în mod adecvat realitatea, asa cum esteea, si numai în virtutea acestui fapt el îsi poate conduce si regla corespunzator conduita. Este necesar sa consemnam, sustinea Ei, „subordonarea organica ainconstientului fata de constient” (Ey, 1983), deoarece numai în felul acesta vom ajunge în posesia constiintei morale si vom evita pierderea libertatii adusa de dezorganizarea fiinteiconstiente o data cu maladiile mintale. Constiinta se implica în însasi realizareadestinului uman, acesta din urma nefiind altceva decât „constiinta actiunii si ascopurilor” sau „constiinta personalitatii întregita în dimensiunea ei temporara”(Pavelcu, 1982).

 

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Accesati Zakusi.net