logare  |  registrare

Anatol E. Baconsky — Fluxul memoriei

Anatol E. Baconsky — Fluxul memorieizoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru luni, 19 septembrie 2011
Anatol E. Baconsky — Fluxul memoriei
36.01 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 325
Descriere

Anatol E. Baconsky — Fluxul memoriei


        Volumele de versuri: Cântece de zi şinoapte(954), Douăpoeme (1956), Dincolo de iama (1957), Fluxul memoriei (1957), Călătorii în Europa şi Asia (1960), Imn către zorii de zi (1962), Fiul risipitor (1964), Cadavre în vid (1969), Corabia lui Sebastian (1978) realizează o permanentă căutare de sine într-o manieră suprarealistă, de unde şi titlul poemului   Fluxul memoriei, care exprimă deplin dicteul suprarealist.

        Textul are şase secvenţe. In prima secvenţă „amintirea zăpada mea târzie" este germenele generator al arborelui eului poetic: „Ca arborii din iarna ceţoasă mă ridic", care se exprimă prin cele cinci secvenţe, ca o voce ce dictează, rosteşte şi incantează versurile: „Şi-ascult, ascult o voce din timp care-mi tot spune/Că prima tinereţe, cu fructul ei amar,/A ars pe câmpuri goale şi s-a făcut cărbune ". Este, de fapt, o elegie, o meditaţie pe tema panta rhei(există chiar un ciclu şi o poezie cu titlul Panta rheim volumul Imn către zorii de zi): „ Timpul trecut nu-i nimeni să-l poată învia,/ Chiar dacă-mi vine poate să strig în gura mare:/Ani rătăciţi, eu nu v-am trăit! Prin viaţa mea/Parcă-aţi trecut odată ca ploile cu soare". De aceea versurile: „Aceste păsări sure sunt numai amintiri".

        Versul poetic este comparat cu un arbore uriaş, proiecţie hiperbolică a eului po­etic: „ S-a desfrunzit copacul mare-al nopţii/Frunze de aurstelele/Dorm legănându-se lin", în timp ce „Ardgândurile-n febra acestor amintiri". Acest fragment, al V-lea, este punctul de maximă vibraţie poetică, fiindcă în secvenţa a Vi-a avem o închidere în sine a eului poetic: „Dormiţi în suflet dureroase amintiri/Cum dorm în scoici marine furtuni şi naufragii /Tu, vânt de primăvară ce-n pieptul meu respiri./Adu-mi din codri frunza ce stăpâneşte fagii". Ca în elegia Mai am un singur dor Az Mihail Eminescu, poetul aşteaptă somnul etern, Marea Trecere: „Şi-apoi cândva-ntr-o noapte neştiută/ Dă-mi somnul alb pe care-J poartă crinii". Este un drum etern, străbătut de marele fluviu al vieţii: „Toţi şi toate se duc undeva strălucind în albastru/Ca râurile, toţi şi toate au învăţat un drum /O, zori de zi, albă solie a luminii/Albie sfântă prin care ne ducem mereu" (Imn către zorii de zi).

       Această „albie sfântă"devine Scara iui Iacob când: „Pe trepte în dolce stilnuovo/ urcând către ceruri m-am dus/la poeţii toscani, cei fără chip,/cei cărora nu le-a rămas/ decât nimbul... ". Este teritoriul poeziei eterne, al poeziei pure, Parnasul poeţilor antici, raiul poeţilor ca la Dante Alighieri, care în dolce stilnuovo realiza Divina Comedie: „Doamne, ce-nalt e portalul/pe sub care-am trecut/fiindcă acolo sunt acei Fericiţi cântăreţi senini, acei fericiţi ce n-au fost orbi niciodată/Ce-au cunoscut şi au spus Adevărul"(Epilog târziu), fiindcă sângele lor nu mai are venin: „Doamne al visului, sângele nu mai are venin... "(Aleluia).

...

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com