logare  |  registrare

Cultura si civilizatia persana

Cultura si civilizatia persanazoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru duminic, 04 septembrie 2011
Cultura si civilizatia persana
108.25 KB Încărcări
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent   următorul   ultimul 
referate în categoria dată: 112
Descriere

Cultura si civilizatia persana


Cadrul geografic şi istoric

     Cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au încrucişat - încă dea cum patru mii de ani - numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei. În acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legată - în antichitate şi în perioada de început a Evului Mediu - cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului. Zonă prin excelenţă de contacte între Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat, a transmis sau a intermediat experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.

      Clima podişului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. În linii mari, jumătatea de sud a podişului era favorabilă agriculturii şi pomiculturii, în timp ce partea nordică - o imensă stepă, cu prea puţine oaze - avea un teren bun doar pentru păşuni. Pe lângă fauna actuală, în antichitate mai trăiau aici şi tigri, urşi şi o specie de lei, mai mici însă şi mai puţin periculoşi decât speciile de azi. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru; deşertul centre - în zăcăminte de sulf; iar văile râurilor - în pietre semipreţioase.

      Primele aşezări omeneşti sunt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îşi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Aryanam, “ţara arienilor” - ceea ce înseamnă “a nobililor”; de unde, denumirea ţării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată în Persia.


 Organizarea militară şi administrativă

      Principalii stâlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sunt domeniile - alături de cel al religiei - în care persanii şi-au adus contribuţia lor originală în istoria civilizaţiei şi culturii.

      Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, creând detaşamente speciale de lănceri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani îşi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rândurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de “nemuritori” (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, acelaşi).

       Forţa armatei persane consta în cavalerie. Călăreţii - recrutaţi din rândurile nobilimii - erau înarmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, - o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit în luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi - ţărani prost înarmaţi - nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea - constituite din nobili de frunte - erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri şi protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operaţiile militare.

     Persanii practicau tactica replierii, retrăgându-se în faţa inamicului după ce ardeau totul în urma lor, sau după ce provocau inundaţii. Înainte de începerea unei bătălii avea loc ceremonia purificării rituale şi a invocării cerului. Pentru a se cunoaşte exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o săgeată într-un coş; la sfârşitul luptei fiecare îşi lua înapoi săgeata; numărul săgeţilor rămase indica numărul celor ucişi.

    Dacă în materie de ştiinţă militară persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelaşi lucru se poate spune şi în ce priveşte organizarea administrativă a ţării.

     Darius şi-a împărţit imperiul în 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap (“îngrijitorul ţării”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în faţa regelui. Satrapul răspundea şi de perceperea dărilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (când era decretată mobilizarea totală), precum şi de administrarea în provincia sa a justiţiei. Alături de satrap - în sarcina căruia deci cădea exclusiv administraţia civilă - era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lângă un înalt funcţionar însărcinat cu perceperea dărilor, satrapul mai avea alături şi un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ţine legătura direct cu casa regală. În sfârşit, pe lângă contactul permanent şi direct cu guvernatorul militar, regele îşi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi şi pentru a le verifica obedienţa) şi un corp speciali de inspectori, numiţi “urechile regelui”. Aceştia vizitau o dată pe an - sau inopinat, chiar de mai multe ori - satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune şi de forţa armatei. În perioada arsacizilor funcţia de satrap a devenit în general ereditară.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Se vinde acest portal, doritorii pot contacta la adresa de email sursa.md@gmail.com