logare  |  registrare

Vechii germani. Triburile germanice in primele secole ale mileniului I

Vechii germani. Triburile germanice in primele secole ale mileniului Izoom
referatul a fost adăugat în catalogul nostru vineri, 21 martie 2014
  • referatul disponibil in limba romina: DA
 primul   precedent 
referate în categoria dată: 112
Descriere

Vechii germani. Triburile germanice

in primele secole ale mileniului I

 

Multă vreme obscure, originile germanilor au dat naştere la numeroase interpretări sau legende. Cel mai cunoscut mit este cel al unui neam străvechi “Urvolk“, popor de origine caucaziană din care ar fi apărut familia popoarelor indo-europene şi care ar fi păstrat caracteristicile sale etnice mai pure decât moştenitorii săi.

În ajunul marilor invazii situaţia triburilor era următoarea: la est, din actuala Ucraină până în Dacia, se întindeau goţii, împărţiţi, de o parte şi de alta a Niprului, în ostrogoţi (goţi “strălucitori”) şi vizigoţi (goţii “înţelepţi”). Aceştia sunt cei mai bine organizaţi şi cei mai periculoşi inamici ai Romei. În câmpia ungară, gepizii (“cei înceţi”) se învecinează cu vandalii hasdingi, în Silezia, vandalii şilingi i-au împins pe marcomani în Bavaria, burgunzii ocupă valea râului Main şi fac presiuni în spatele alamanilor. Aceştia apăruţi în urma regrupării diverselor neamuri ale germanicilor occidentali (alle Männer) sub influenţa orientală, forţează armatele romane să evacueze Câmpurile Decumate şi pătrund între limesul renan şi cel dunărean. Pe Rin apar francii (“oamenii liberi”), care au absorbit vechile triburi occidentale ale sicambrilor, chamavilor, bructerilor, chattilor. Ei se împart în două grupuri: de la Bonn la Köln, francii numiţi în secolul al VII-lea ripuari, între Rin şi Escaut, francii salieni, care îşi trag numele de la fluviul Yssel. Pe ţărmurile Mării Nordului, alungate începând cu secolul al III-lea de ridicarea nivelului mării, se pun în mişcare o serie de popoare de marinari şi de “piraţi”: iuţii şi anglii din Danemarca, saxonii dintre gurile Elbei şi Weserului, frizonii din Groeningen şi Frizia şi mai la est, dintre Elba şi Oder, micul popor al longobarzilor.

Spre deosebire de infiltrările şi incursiunile triburilor germanice în Imperiul Roman din secolele III-IV, marea lor migraţie din secolul al V-lea a avut ca urmare străpungerea liniilor fortificate romane de pe Rin şi de pe cursul superior al Dunării şi stabilirea migratorilor în aproape toate provinciile imperiului.

Spre norocul Romei, comunitatea de limbă şi de rasă n-a putut face să se nască la aceste popoare un sentiment “naţional”, dar o civilizaţie germanică există totuşi. Triburile germanice cu care romanii au intrat mai întâi în conflict – spre sfârşitul  secolului al II-lea a. Ch. – au fost cimbrii, originari din nordul Iutlandei şi teutonii din regiunea aproximativ centrală a Germaniei de azi, dar germanicii cei mai reprezentativi au fost goţii, vandalii, longobarzii şi francii.


Viaţa socială.

Ca la majoritatea popoarelor “barbare” şi la germani unitatea de bază a vieţii sociale o forma familia patriarhală, compusă din părinţi şi fiii necăsătoriţi. Germanicii nu cunosc nici statul, nici oraşele în manieră romană, ci comunităţi: neamul, tribul, clanul (sippe) şi familia, care sunt cadrele vieţii lor politice şi sociale. Într-un neam sunt unite cu legături  destul de lejere grupurile care formează un ţinut (gau), grupuri care se adună într-un loc sacru, aproape de un arbore sau de un munte, pentru a discuta despre alegerea unui şef, a porni un război sau a judeca neînţelegerile dintre triburi. Tribul, comunitatea familială şi sătească, era condus de o aristocraţie bazată pe naştere sau pe valoare, care stăpâneşte cea mai mare parte a pământului. Acestei aristocraţii, ierarhic, îi urmează mulţimea oamenilor liberi care purtau arme şi care îşi dau prin aclamaţii părerea în cadrul adunărilor; urmează apoi în eşalonul inferior sclavii, prizonierii de război sau datornicii insolvabili, legaţi de cultivarea pământului, dar care pot, răscumpărându-se, să intre în categoria liberţilor, dar nu pot să facă parte din poporul germanic, deoarece doar apartenenţa la o familie îi dă germanicului posibilitatea de a fi liber.

Oamenii liberi se bucurau de toate drepturile, puteau să poarte arme, să participe la adunarea generală a oamenilor liberi (thing) şi aveau de asemenea dreptul la preţul sângelui (wergeld). Cu timpul, însă, a avut loc un proces de stratificare socială, prin care unii membrii ai comunităţii care se remarcaseră în mod deosebit au ajuns să se bucure de o consideraţie specială din partea tribului şi să li se acorde funcţii de răspundere; din rândul acestora se va forma clasa nobililor.

Liberţii proveneau în mare parte din rândul prizonierilor, care primeau pământuri pentru a le cultiva şi în schimbul acestora ei trebuiau să plătească noilor lor stăpâni anumite dări în natură – grâne, vite, veşminte. Liberţii vor fi cei care vor constitui categoria cea mai numeroasă de ţărani liberi, dar fără dreptul de a lua parte la treburile tribului. Sclavii aveau de drept o poziţie deplorabilă, dar de fapt viaţa lor nu era atât de grea. A  bate sau a pune la muncă silnică un sclav e un lucru rar, constata Tacitus.

Familia germanică aminteşte prin structură de grupul familial din vechea Romă, tatăl având puterea absolută, pe care o împarte cu singura sa soţie, păzitoarea purităţii şi tradiţiei familiale. Dacă e să dăm crezare scriitorilor romani, adulterul era reprimat sever: vinovata era rasă în cap şi, în prezenţa rudelor, soţul o alunga din casa lui (Tacitus). Ceremonialul căsătoriei simbolizează soliditatea instituţiei familiale. Soţul, în prezenţa rudelor, aduce dota viitoarei soţii – animale şi arme – pe care femeia o va transmite copiilor săi; la rândul ei, femeia îi dă o armă soţului ei pentru a arăta că este pregătită să împartă cu el viaţa periculoasă de războinic. Acest tablou, valabil în ansamblul său, acoperă, de fapt, o mare diversitate care există între grupurile germanice, ierarhizarea socială fiind mai puternică la germanicii orientali decât la cei occidentali.

În lipsa unei puteri publice centralizate, rezolvarea treburilor obşteşti – distribuirea terenurilor cultivabile şi administrarea justiţiei – rămânea de competenţa căpeteniei ginţii sau tribului sau a unui sfat de bătrâni. Acest sfat se întrunea într-o adunare tribală (alta decât adunarea tuturor războinicilor), unde comunica hotărârile luate în privinţa problemelor specificate mai sus. Mai târziu tribul va avea, ca organism central de decizie, adunarea generală a tuturor războinicilor (thing), care se întrunea laolaltă în zilele hotărâte, ori când e lună nouă, ori când e lună plină (Tacitus). În timpul lui Tacitus, germanii îşi alegeau un singur conducător militar în caz de război, un dux, ale cărui prerogative încetau odată cu terminarea războiului. Tot acum apare şi un al doilea tip de conducător (rex) ales de popor dintr-o anumită gintă regală, dar nu printr-un drept de succesiune ereditară. Funcţia sa pare să fi fost mai mult de ordin moral, influenţa putându-şi-o impune prin calităţile lui; drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor având doar preoţii.

Un fenomen social propriu popoarelor germanice a fost apariţia unui grup de persoane constituind suita căpeteniei, grup numit de Tacitus comitatus. Membrii acestui comitatus se vor transforma într-o clasă privilegiată, într-un fel de aristocraţie tribală şi apariţia lor demonstrează existenţa unei clase de războinici de profesie, care se deosebesc de simplii soldaţi ţărani. Aristocraţii pot fi cu deosebire şefi războinici, precum la goţi şi longobarzi, dar şi mari proprietari de pământ care controlează cele mai bune terenuri şi le pun în exploatare cu lucrători aserviţi, ca la burgunzi. Aceste structuri premergătoare societăţii feudale explică relativa uşurinţă cu care burgunzii şi vizigoţii s-au putut instala în cadrul marilor proprietăţi galo-romane prin intermediul ospitalităţii.

Suprapopularea locală, datorată în acelaşi timp unei creşteri demografice – provenită dintr-o alimentaţie mai bună decât în teritoriile romane, cu lactate şi carne -, presiunii exercitate de popoarele orientale şi de extinderea marilor proprietăţi private, împinge o mulţime de oameni liberi către marginile satelor pe care le despăduresc; de aici apar înfruntările repetate între triburi vecine şi, în consecinţă, întărirea rolului aristocraţilor apărători şi cuceritori.


Organizarea militară şi viaţa economică.

Vechii germani i-au impresionat pe romani, ca războinici, în mai mare măsură decât galii, care nu se mai compară nici ei înşişi cu germanii în ceea ce priveşte vitejia, scria Caesar (Războiul gallic). Germanicul era mai înainte de toate un soldat şi apoi un ţăran, el trebuind să fie întotdeauna gata de atac. Sistemul proprietăţii colective îşi găseşte corespondent şi în organizarea militară a germanicilor, deoarece, până la apariţia regatelor, nu exista o armată organizată unitar şi disciplinată, existând doarbande constituite din toţi membrii bărbaţi ai unei familii mari sau unui grup de familii, care acţionau individual, spontan, fără a ţine seama de vreo elementară tactică militară. Şefii, înconjuraţi de tineri tovarăşi de arme, antrenează în bătălie războinicii grupaţi în triburi, aţâţaţi la luptă de strigătele femeilor, iar dacă sunt înfrânţi se sinucid pe câmpul de bătaia sau se retrag în oppida de lemn. (…) Ceea ce este cel mai mare imbold la vitejie: fiinţele cele mai dragi lor chiar stau în apropiere - de locul bătăliei n.a. - de unde se aud urletele femeilor şi ţipetele copiilor -(…) La mame, la soţii se duc luptătorii să-şi arate rănile (…) şi tot ele  duc de mâncare ostaşilor şi-i îmbărbătează(Tacitus).

Armamentul germanicilor era mult mai rudimentar şi mai puţin eficient chiar şi decât cel al galilor, fierul în confecţionarea armelor fiind folosit extrem de rar. Armele pe care şi le putea procura oricine erau ghioaga, praştia, arcul cu săgeţi şi – din sec. III p. Ch. – lancea lungă de frasin, cu vârful ascuţit călit în foc. Când fierul a devenit mai uşor de procurat s-a generalizat folosirea spadei lungi – devenită acum arma principală -, cu un singur tăiş sau cu două tăişuri, la care se adaugă lăncile (framee) şi topoarele. Cavaleria germanică era limitată ca număr şi întrucât foarte puţini îşi puteau procura un cal de luptă, cavaleria se identifica cu nobilimea. Numai în sec. VI p. Ch. popoarele germanice au acordat cavaleriei un rol principal în luptă.

În privinţa potenţialului economic, vorbind despre Germania, Tacitus constată că este o ţară urâtă, cu firea cerului aspră, pustie şi tristă la vedere (…), ori numai pădure plină de groază, ori numai baltă urâtă (…) pe ici, pe colo se mai schimbă (…) în grâne rodnică, pomilor neprielnică, îmbelşugată în vite (…), aceasta-i singura lor şi cea mai mare avuţie. În sec. I a. Ch. germanicii erau în mod prevalent crescători de animale, dar aveau şi o agricultură relativ dezvoltată, care satisfăcea nevoile unei populaţii de cca. 5-6 milioane de oameni, la cât era apreciată populaţia Germaniei în timpul lui Caesar. Pământurile erau desţelenite în comun de colectivitatea satului sau a grupului de familii şi se practica rotaţia agrară: un an terenul era cultivat, iar în următorul era lăsat pentru păşunat. Spre sfârşitul sec. I p. Ch. pământurile se împărţeau între ei, după cinstea fiecăruia (Tacitus), deci nu unei familii, ci unui individ; căpetenia tribului şi războinicii de prestigiu şi mai bogaţi primeau o bucată de teren mai fertilă şi mai mare decât ceilalţi, fapt ce a favorizat apariţia unei categorii sociale noi – nobilimea – ce îşi va transmite funcţiile şi propietatea în mod ereditar.

Ostrogoţii din teritoriile Ucrainei actuale erau agricultori sedentari, care vor cere împăratului Valens să le permită să se aşeze în Tracia, pentru că această ţară are pământul foarte fertil(Ammianus Marcellinus, Istoria romană). Vizigoţii sunt menţionaţi de autorii din sec. IV ca fiind, nu păstori, ci plugari, dar despre viaţa şi  modul lor de a lucra pământul nu ştim nimic.


Viaţa religioasă.

Deşi dispun de o informaţie mult mai bogată decât cea a celtologilor, istoricii religiei germanice insistă asupra dificultăţii întreprinderii lor şi aceasta, datorită surselor de natură diferită şi de valoare inegală: piese arheologice, texte din perioada romană, descrieri ale misionarilor creştini şi mai ales poemele (edde) skalzilor islandezi. Totuşi, în ciuda unor mari lacune (nici o informaţie cu privire la goţi şi burgunzi), în ciuda unei eterogenităţi a credinţelor, rezultat al unor influenţe variate (celtice, romane, orientale, creştine), nu se poate să te îndoieşti de o anumită unitate fundamentală a religiei germanicilor.

Germanicii venerau în esenţă natura şi forţele sale, ea fiind pentru ei un câmp de bătălie unde se înfruntă zeii: Wotan care conduce în comerţ, în lupte şi în furtuni, Tiwaz care dirijează cerul şi patronează adunările, Donar al cărui braţ aruncă fulgerul, Nerthus zeiţă a fecundităţii, sărbătorită primăvara, Freya divinitate a dragostei şi a căminului. Când, în secolul al IV-lea, germanicii au adoptat săptămâna de 7 zile, ei au înlocuit numele de zei romani cu acelea ale propriilor zei, astfel: marţi este ziua lui Tiwaz (Dienstag, Tuesday), joia a lui Donar (Donnerstag, Thursday), vinerea este consacrată Freyei (Freitag, Friday). Acest panteon este împărţit în două categorii, care grupează zeii ce caracterizează o societate războinică, respectiv una de agricultori, fiind vorba despre Asii şi Wanii, în fruntea tuturor fiind Wotan-Odin; existând astfel o corespondenţă cu panteonul grec sau cu cel roman.

Alături de zeii enumeraţi, în legendele mitologice un rol important îl deţin uriaşii, care erau înzestraţi cu darul înţelepciunii şi de aceea erau uneori consultaţi de către zei. Alte făpturi mitice erau piticii, apoi monştrii gigantici – Şarpele Lumii, lupul Fenrir – şi elfii – la origine spirite ale morţilor – care au o influenţă hotărâtoare asupra vegetaţiei.

Păreri:
Părerea Dvs poate fi prima.
Scrie părerea
Accesati Zakusi.net